Deşi Noul Cod civil nu redă în mod expres o definiţie prescripţiei extinctive, analizând dispoziţiile art. 2500 alin. (1) putem spune că prescripţia extinctivă constituie o sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte dreptul material la acţiune, acesta reprezintă dreptul de a obliga o persoană fizică sau juridică să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie, să dea, să facă sau să nu facă ceva, cu ajutorul forţei coercitive a statului. Cu alte cuvinte, dreptul materal la acţiune este acea prerogativă a titularului unui drept subiectiv de a introduce o cerere de chemare în judecată împotriva uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice.

Aşadar, în condiţiile în care titularul dreptului subiectiv civil nu a introdus cererea de chemare în judecată în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de lege, cel obligat poate să refuze executarea obligaţiei sale, iar acţiunea titularului dreptului subiectiv poate fi respinsă ca prescrisă. Spun ,,poate” pentru că, spre deosebire de vechea reglementare ( Decretul nr. 167/1958) în care prescripţia extinctivă era o instituţie juridică de ordine publică, Noul Cod civil îi conferă un caracter de ordine privată, ceea ce presupune faptul că organul de jurisdicţie competent (judecătorul) nu mai are dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive din oficiu, acest drept avându-l numai persoana interesată (cea în folosul căreia curge prescripţia având posibilitatea de a se prevala sau nu de aceasta). Mai mult decât atât, art. 2512 alin. (3) stipulează în mod expres faptul că prescripţia nu poate fi invocată din oficiu de către judecător, ci numai de către partea interesată, nici măcar în acele situaţii în care ar fi în interesul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. De asemenea, tot în virtutea caracterului de ordine privată al prescripţiei extinctive, noua reglementare permite părţilor care au capacitate deplină de exerciţiu (peste 18 ani) să modifice, prin acord expres, durata termenelor de prescripţie sau cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere. Acest lucru nu era cu putinţă în vechea reglementare, întrucât art. 1 alin. ultim al Decretului nr. 167/1958 prevedea ,,orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”. Spre exemplu, ar fi fost nule absolut acele clauze inserate într-un contract încheiat anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, prin care s-ar prevedea un al termen de prescripţie decât cel stabilit de lege, alte cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei decât cele stabilite de lege, prin care s-ar determina momentul de la care începe să curgă prescripţia după alte reguli decât cele stabilite de dispoziţiile legale.

În ceea ce priveşte modificarea termenelor de prescripţie prin acordul expres al părţilor, legea prevede că acestea pot fi reduse sau mărite fixând, însă, câteva limite: în cazul termenelor de prescripţie extinctivă (legale) mai mici de 10 ani, noua durată a acestora, convenită de părţi nu poate fi mai mai mică de 1 an şi nici mai mare de 10 ani, iar în cazul termenelor de prescripţie de cel puţin 10 ani, noua durată a acestora poate fi stabilită până la 20 de ani.

În ceea ce priveşte cauzele de suspendare sau de întrerupere, trebuie subliniat faptul că ceea ce permite legea civilă este posibilitatea părţilor de a le modifica, şi nu de a le suprima. De asemenea, dacă părţile fixează o altă regulă referitoare la începutul prescripţiei extinctive, este necesar să nu se ajungă la consecinţa că dreptul la acţiune ar putea fi exercitat oricând, deoarece clauza respectivă ar fi lovită de nulitate absolută.

Sunt însă şi excepţii, unde părţile nu mai au posibilitatea de a modifica termenele de prescripţie extinctivă sau cursul acesteia: în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi în cazul acţiunilor izvorâte din contractile de adeziune, de asigurare, precum şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Un alt aspect nou şi important al instituţiei prescripţiei extinctive este posibilitatea renunţării la prescripţie. Legea permite, astfel, celui în folosul căruia curge sau a curs prescripţia să renunţe la beneficial termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită sau, după caz, la prescripţia deja împlinită, renunţare care poate fi expresă sau chiar şi tacită, aceasta din urmă trebuind să fie neîndoielnică şi neechivocă. Efectele sunt diferite după cum se distinge între renunţarea la prescripţia împlinită, caz în care începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, şi renunţarea la beneficial termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită, caz în care sunt aplicabile regulile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.

Important de reţinut este că renunţarea produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o şi nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori a unei obligaţii indivizibile. Aceştia din urmă pot invoca prescripţia extinctivă chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea.

 

Termenele de prescripţie extinctivă

  1. 1.      Termenul general al prescripţiei extinctive de 3 ani care se aplică în toate cazurile în care legea nu prevede un alt termen special.

 

  1. 2.      Termene speciale

Termenul de prescriptie de 10 ani (art. 2518 NCC): se prescriu in 10 ani:

–           Drepturile reale care nu sunt declarate prinlege imprescriptibile ori nu au alte termene de prescriptie;

–           Repararea prejudiciului moral sau material cazuat unei persoane prin tortura, acte de barbarie, violenta ori agresiuni sexual comise impotriva unui minor sau asupra unei persoane aflate in imposibilitate de a se apara ori de a-si exprima vointa;

–          Repararea prejudiciului adus mediului inconjurator.

Termenul de prescriptie de 2 ani (art. 2519 NCC): se prescriu in termen de 2 ani:

–             Dreptul intemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare;

–             Plata remuneratiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile de intermediere;

Termenul de prescriptie de 1 an (art. 2520 NCC): se prescriu intr-un an dreptul la actiune al:

–           Profesionistilor din alimentatia publica sau hotelierilor pentru serviciile ce le presteaza;

–          Profesorilor, institutorilor, maestrilor si artistilor pentru lectiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;

–           Medicilor, moaselor, asistentelor si farmacistilor pentru vizite, operatii sau medicamente;

–           Vanzatorilor cu amanuntul pentru plata marfurilor vandute;

–           Mestesugarilor si artizanilor pentru plata muncii lor;

–           Avocatilor, impotriva clientilor, pentru plata onorariilor si cheltuielilor in cazul finalizarii serviciului sau revocarii mandatului. In cazul afacerilor neterminate, termenul de prescriptie este de 3 ani de la data ultimei prestatii efectuate;

–           Notarilor publici si executorilor judecatoresti pentru plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele functiei lor;

–           Inginerilor, arhitectilor, geodezilor, contabililor si altor liber-profesionist pentru plata sumelor ce li se cuvin;

  Alte cazuri (art. 2521 NCC):

–          Restituirea sumelor incasate din vanzarea biletelor pentru un spectacol ce nu a mai avut loc;

–          Actiunea izvorata dintr-un contract de transport de bunuri indreptat impotriva transportatorului, numai daca legea nu prevede in mod expres un alt termen. Daca contractul de transport presupune o executie succesiva sau combinata, atunci termenul de prescriptie este de 3 ani.

Imprescriptibilitatea intervine (art. 2502 NCC):

–           in cazul actiunii privind apararea unui drept nepatrimonial, daca prin lege nu se dispune altfel;

–          in cazul actiunii in constatarea existentei sau inexistentei unui drept;

–           in cazul actiunii in constatarea nulitatii absolute a unui act juridic;

–          in cazul actiunii in constatarea nulitatii absolute a certificatului de mostenitor, daca obiectul sa il constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub conditia acceptarii mostenirii in termenul prevazut de lege.

 Articol publicat de către Lavinia Cătălina Boștină.

 

Leave a reply